„Pleacă, oricum o să te întorci”

Un eseu despre studenție, muncă și stres în timpuri pandemice.

Notă înainte: Ce urmează să citești este poate cel mai personal lucru pe care l-am pus pe internet despre mine. Este un eseu scris în facultate, undeva în primăvara lui 2021 și reflectă cea mai importantă calitate a mea: reziliența.

——————————————————————————————————————

Perioada octombrie 2019 - martie 2020, adică primul semestru de facultate, a fost perioada în care eu am simțit poate cel mai mult sentimentul de libertate, de independență. Aveam 19 ani, eram la peste 400 de km de casă, în București, și vorbeam cu ai mei o dată la câteva zile. Asta după 2 veri în care am mai experimentat sentimentul ăsta, dar nu la o așa intensitate. Am fost plecat pe litoral câteva săptămâni în 2017 și în Londra o lună în 2018. Ambele scenarii presupun un eu fără ai mei, care vrea să muncească și să facă un ban.

Cred că am avut dorința de independență, de a fi pe picioarele mele aproape dintotdeauna. Iar primul semestru de facultate a fost, până în acel moment, perioada care mi-a oferit asta din plin. Eram foarte fericit că puteam să fac ce vreau eu, că nu trebuia să dau explicații nimănui și eram direct responsabil pentru ce făceam. Însă, ca toate lucrurile frumoase, nu a ținut mult. Astfel că lockdown-ul din martie 2020 m-a forțat să mă mut înapoi cu ai mei.

Am rămas în orașul natal timp de vreo șase luni, până prin octombrie când inițial un profesor anunțase că vrea să facem fizic orele de seminar cu el.

După ce a trecut lockdownul și a început vara, toată activitatea mea de zi cu zi se rezuma la ieșitul cu prietenii și aplicat la joburi. Pe perioada verii au fost momente în care mă îmbătam și câte 2 zile la rând, fie pe la vreo cabană, fie în garajul unui prieten cu ocazia zilei de naștere a vreunuia din gașca noastră. Pentru mine oricum verile au fost mai tot timpul „depresive”, din cauza lipsei de activitate, însă vara lui 2020 cred că a fost printre cele mai semnifcative din punctul ăsta de vedere.

Aplicatul la joburi nu a dat însă atât de mult roade pe perioada verii, astfel că singura mea șansă de a pleca înapoi în București a fost ca orele de la facultate să se desfășoare fizic, ceea ce s-a și întâmplat într-o oarecare măsură. Am venit înapoi în București timp de vreo 3 săptămâni și am mers fizic la facultate o singură dată, până s-a anunțat că intrăm iar în online. Această veste m-a prins acasă la Fălticeni, venit în vizită pentru ziua unui prieten și a fost fix lucrul de care aveam cea mai puțină nevoie. Știam că trebuie să le zic alor mei, știam că ei vor vrea ca eu să rămân și știam că eu vreau să plec.

Două săptămâni pentru a găsi un job.

Îmi aduc aminte că era undeva pe la mijlocul lui octombrie 2020. Eu eram în camera mea când am văzut anunțul facultății, iar ai mei erau în camera lor, pe canapea. Nu mai știu concret cum le-am zis, însă am împachetat vestea astfel încât să înțeleagă că totul e online și totuși eu vreau să plec. M-am așezat lângă ei pe canapea, însă inima-mi era în gât încă de când am intrat pe ușă.

Atunci și-au dat și ei seama că ceva nu e ok.

Maică-mea a înțeles cumva nevoia mea de independență și de ce vreau să plec, însă taică-miu, fiind mai dintr-o bucată, a refuzat imediat informația. Nu-mi amintesc exact cum a decurs conversația dintre noi, dar mai mult ca sigur a fost precum toate dezbaterile pe care le avem și în care nu cădem de acord, adică prin el zicându-mi mie că nu e bine ce fac și eu încercând fără succes să mă justific. Toate astea într-un concurs de cine țipă mai tare la cine. Și de obicei el ieșea câștigător. Mama mi-a zis că nu ar fi trebuit să îi zic lui despre asta și că dacă aș fi venit la ea din prima, „am fi găsit o soluție”. În acel moment în mine circulau foarte multe stări, însă ce prevala era dorința mea de a pleca, în ciuda susținerii inexistente din partea alor mei, în special a tatălui. Ce m-a ajutat însă foarte mult în perioada aceea au fost prietenii mei, care au fost de acord cu mine și au înțeles ce se întâmplă și de ce vreau să plec, dar și muzica pe care o ascultam. Știu că aveam pe repeat piesa Visu meu de la Nane, care mă alina cumva și parcă îmi vorbea direct prin ideea unui „tânăr artist în industrie” venit la București în căutarea unui mod de a-și împlini visul.

După mai multe discuții în contradictoriu și diferențe mari de opinie, mama a vrut să împace cumva pe toată lumea și mi-a zis că mă lasă să plec și că am termen până la finalul lunii octombrie să-mi găsesc ceva de muncă, altfel mă întorc acasă. Adică aveam 2 săptămâni să-mi găsesc un job. Mi-a dat acest termen pentru că eu apucasem să plătesc căminul pe luna respectivă și nu ar fi vrut să mai plătească încă o lună. Ceea ce era de înțeles.

Cu toate că nu era neapărat împăcată cu decizia mea, mama m-a dus până la urmă la gară ca să pot să iau tren spre București, Mă așteptau 6 ore de drum și aveam nevoie de ajutor cu bagajele și transportul până la gară.

„Pleacă, oricum o să te întorci”, m-a înțepat mama cu cuvintele, pe peronul gării din Suceava, cu câteva minute înainte să mă urc în tren. Frumoasă încurajare, exact ce aveam nevoie să aud.

Cea mai afectată persoană de această plecare și de plecările mele în general a fost sora mea mai mică. Aproape că nu există dată să vin acasă sau să plec înapoi și să nu vină și ea cu ai mei când e să mă lase sau să mă ia de la gară. Era destul de afectată de absența mea, mai ales după lunile de vară când am stat acasă și am început să ne înțelegem mai bine. Mi se rupe un pic sufletul la fiecare plecare când mă ia în brațe și la fiecare mesaj cu „mi-e dor de tine” pe care mi-l dă, Vorbim mult pe WhatsApp când sunt plecat, iar când sunt acasă avem o tradiție de a ne uita la filme împreună.

Încă un interviu de job.

Ajuns totuși în București am reușit să mai dau un interviu de job, era deja cred că cel puțin al 5 lea din vară și până atunci. Era un post de consultant relații clienți la o companie mare de retail din România. Cu alte cuvinte, call center. Locația interviului era destul de departe de unde stăteam eu, sediul fiind în afara Bucureștiului, la intrarea în Voluntari dinspre Pipera. Am și întârziat la interviu, fiind prima dată când ajungeam în zona aia.
Odată ajuns acolo am fost realmente impresionat de clădirile din zonă, fiind o locație în care își aveau sediul mai multe firme. Construcțiile erau imense, pereți de sticlă, bazine mici de apă în jur, autobuze care aduceau oamenii la muncă. Era fascinant pentru mine. Când mi-am dat seama că am ajuns unde trebuia, l-am sunat pe cel ce urma să devină managerul meu să vină să-mi arate unde trebuie exact să ajung. Interviul a decurs mai bine decât mă așteptam. A fost o discuție cu managerul și apoi o mică probă scrisă cu întrebări tipice pentru un post de customer support. Cât timp eu completam acolo managerul m-a lăsat singur în cameră și tot ce vedeam în jur erau numai clădiri de business, magazine și spații aproape verzi pe care încă nu se construise nimic. Ceva impresionant pentru un puști din provincie.

Într-un final am dat foaia pe care am scris, exact ca la o teză în liceu sau BAC și a rămas clasicul răspuns „te sunăm noi”. Eram destul de sigur că aș putea lua jobul, dat fiind că managerul a fost încântat de ce răspunsuri am dat când s-a uitat prima dată pe foaia aia. Cred că undeva la o zi sau două mai târziu am fost sunat că am luat jobul și că trebuia să începem procedurile de angajare.

Mare bucurie pe capul meu, evident, mândru de mine că am reușit să-mi iau un job și nu eram nevoit să mă întorc acasă, mi-am sunat rudele și am anunțat că urmează să încep munca. Eram destul de la limită cu termenul dat de mama, fiind ultima săptămână din octombrie. Eram fericit că am reușit să fac ceva și că urmează să-mi iau viața în propriile mâini din nou. De data asta și cu niște bani pe mână, nefiind câtuși de puțin conștient de chinul prin care urma să trec în lunile următoare, încercând să împac și munca, și facultatea.

Cum împaci și munca și facultatea.

A fost o relație destul de sănătoasă primele luni, când programul de la muncă era unul flexibil și puteam să-l aranjez în funcție de orele la facultate. Am lucrat destul de mult după-amiaza, orele de curs și seminar fiind mai mult concentrate în prima parte a zilei. A devenit mai obositor după primele două săptămâni și până aproape de mijlocul lui decembrie, fiind febra perioadei de cumpărături de Black Friday plus sărbătorile de iarnă, astfel că am băgat destul de mult overtime, ajungând să lucrez și 6-7 ore în unele zile, eu fiind angajat pe 4 ore. Dar toate astea au fost compensate de momentul încasării primului salariu. 1500 de lei pe 15 decembrie. Am primit notificare de încasare din aplicația de mobile banking când eram în pauză la muncă și am trimis screenshot mamei și prietenilor mei. A fost un sentiment foarte plăcut. Însă așa cum au intrat, așa s-au și dus banii ăia. Odată ajuns înapoi de la muncă, mi-am dat jumătate de salariu pe un microfon la care visam de foarte mult timp. Un Audio Tehnica 2020 prin USB, cel mai bun din zona asta de preț. Mi-am făcut și încă-mi fac treaba cu el. Erau primii bani serioși investiți în pasiunea mea, crearea de conținut pe YouTube.

Prima mică problemă în relația cu munca a venit în perioada sărbătorilor, fiind nevoit să fac naveta București-Suceava în perioada Crăciunului și a Revelionului. Astfel că am plecat acasă pe 24 decembrie și am stat până pe 27, iar pe 28, 29 și 30 decembrie am fost la muncă. Am plecat din nou acasă pe 30 decembrie și am stat până pe 3 sau 4 ianuarie. Zilele cât am stat acasă au fost unele de care chiar m-am bucurat și am simțit, în sfârșit, că sunt tratat cum ar trebui în familie și că nu mai sunt văzut ca un copil. Mai ales de către tata, pentru a cărui aprobare am tânjit toată copilăria și adolescența mea. Și pe care mi-a dat-o, dar în stilul său. Cred că nevoia asta de aprobare vine din copilărie, din primele amintiri conștiente pe care le am. Fiind un copil mai sensibil și mai puțin „înfipt” cum voia tata să fiu, mi-a fost destul de greu să mă impun în fața oamenilor, dar și să mă obișnuiesc cu felul său de a-și arăta aefcțiunea. Tatăl meu avea un mod mai altfel de a-și arăta emoțiile, atât față de mine, cât și față de cei din jur. Adică prin glume și replici mai dure și tăioase, prin gesturi ce imitau violența în joacă, specifice unui băiat de cartier care nu se exprimă prin cuvinte. Iar eu nu am reușit să gust acest tip de afecțiune, mai ales stând în casă cu el și văzându-l și când era violent serios și țipa la mine sau mă mai lovea, ceea ce nu a ajutat la dezvoltarea mea și a relației dintre noi. Astfel că nu am putut să răspund în același fel, iar el s-a îndreptat către un vărul meu mai mare, care a crescut într-un mediu mult mai toxic, dar era obișnuit cu genul ăsta de comportament. Așadar, ei s-au înțeles foarte bine, iar eu am rămas ușor în umbră.

Cu toate că am avut afecțiunea mamei, tot mă simțeam în umbra vărului meu și simțeam lipsa atenției paterne. Îl vedeam pe tata cum râde cu el, cum se mai lovesc în glumă sau cum vorbesc și subiecte mai serioase, pe care nu le putea vorbi cu mine probabil și din cauza diferenței de trei ani dintre mine și vărul meu. Ideea e că îmi doream mereu să fiu și eu așa cu tata. Să râdă cu mine, să dea mâna cu mine și să văd un respect în ochii lui. O bună parte din copilăria mea am simțit că el e fiul pe care tata își dorea să îl vadă în mine. Când am început să conștientizez și mai mult acest aspect, vărul meu abia făcea 18 ani și pleca în Londra să lucreze. De acolo cred că am tras inconștient concluzia că doar ajungând și eu în poziția de a fi „la muncă” și implicit a avea bani, pot ajunge și eu să văd respectul pe care tata îl avea pentru vărul meu.

Burnout și Metrorex

Primul obstacol în calea mea de proaspăt adult a venit în martie 2021. Cu un nou program la muncă, m-am trezit că alerg între responsabilităț. Nu rare au fost momentele când la 10 dimineața eram în metrou cu căștile în urechi ascultând diverși profesori, iar când ajungeam la birou lăsam telefonul cu căștile deoparte și mi le puneam pe cele de la calculator pentru a interacționa cu clienții care sunau. Și nu erau puțini. Programul ăsta haotic cu munca și facultatea, adunat cu serile dormite aiurea pentru că voiam să mai stau și cu colegii de cămin au condus la o oboseală constantă și la primul moment de „burnout”.

În dimineața aceea, pe 26 martie, angajații Metrorex intrau în grevă, iar eu intram în burnout. M-am trezit destul de devreme și am deschis telefonul, iar atunci am văzut știrea cu greva și că nu mai circulă metroul. Traseul meu se baza în mare parte pe metrou, iar eu nemaiavând siguranța asta, m-am panicat. I-am trimis și mamei știrea și am mai vorbit cu ea. Am avut mare noroc că a înțeles cât de grav m-a afectat situația și a știut ce să-mi zică pentru a mă motiva. Așa că am căutat un at traseu până la muncă și am plecat. Ăsta a fost primul semnal că ceva nu e în regulă cu mine și cu programul ăsta și a fost și printre primele momente când am început să iau în considerare decizia de a-mi da demisia.

Alte momente ce au cântărit la luarea acestei decizii au fost stările de anxietate și neliniște pe care le experimentam în orele când eram la muncă. În special sesiunile de feedback erau cele mai stresante pentru mine, chiar dacă nu erau neapărat complicate. Practic, ce se întâmpla era că fiecare dintre cei ce lucram acolo mergeam într-o cameră cu un teamleader și, lunar, ascultam 3 apeluri din luna aia pentru a vedea cum ne-am descurcat și ce ar fi de îmbunătățit. Uram sesiunile alea, chiar dacă nu făceam neapărat nimic foarte greșit pentru a avea un motiv real. Aceste sesiuni au început undeva în ianuarie. Însă după modificarea programului în martie am început să-i spun și mamei că eu nu mă mai simt bine acolo și aș vrea să plec. M-a înțeles destul de rapid și a fost foarte receptivă, ceea ce a ajutat foarte mult. Poate la fel de mult a ajutat și o discuție de 15 minute pe Skype cu un psiholog care m-a ajutat să-mi dau seama că mediul ăla nu e neapărat cel mai potrivit pentru mentalul meu. Ajunsesem în punctul în care îmi visasem de vreo 2 ori managerii de la muncă, și nu într-un mod amuzant.

„Vreau să plec”

Am tot rumegat la ideea asta timp de câteva săptămâni, până când am decis să-mi dau demisia undeva pe la mijlocul lui aprilie. N-o să uit ziua aia prea curând. Am ajuns la birou foarte hotărât și după ce mi-am aranjat lucrurile am mers la manager și i-am spus că o să vreau să discut cu el în privat. A fost de acord și mi-a zis să merg să preiau câteva apeluri până termină el ceva de făcut și apoi mergem. I-am spus direct „Vreau să plec”. Mi-a spus că nu poate să mă lase să plec imediat și că să mai aștept un pic. Am fost de acord, am mai mers 2 zile la birou și apoi a venit managerul cu documentele necesare la mine și am stabilit ca 29 aprilie să fie ultima mea zi de muncă.

Pe 30 aprilie am plecat acasă, după ce nu mai fusesem din ianuarie, și am fost surprinzător de bine primit. Am ajuns destul de târziu acasă, de data asta mergând cu autobuzul direct în oraș, nu în Suceava. Am mai vorbit cu mama pe drum, am ascultat vreo 2 albume și aproape de ora 22 am ajuns și acasă. Mama m-a așteptat cu mâncare caldă și am stat de vorbă în bucătărie până să ne băgăm la somn. Am fost surprinzător de bine primit acasă, chiar dacă eu consideram că mă întorc „înfrânt” ca în „Muma lui Ștefan cel Mare”

Am stat acasă 10 zile, deși plănuiam să stau 7. Fiind perioada cu sărbătorile pascale, prietenii mei erau și ei acasă. Mereu mi-am plănuit plecările acasă și în funcție de cum veneau prietenii mei, ca să ieși cu toții, fiind sătui de vorbit doar prin mesaje și la telefon.
Cât am stat acasă, ai mei au fost mai mult plecați pe la țară, așa că am petrecut destul de mult timp singur în casă, ceea ce a ajutat mult pentru mentalul meu. Am profitat de faptul că nu mai aveam nici job și aveam și câteva zile libere de la facultate și tot ce am făcut a fost să mă uit la netflix toată ziua și să ies cu prietenii.

Înapoi în București

Într-un final, am plecat înapoi în București, chiar dacă nu mai aveam un loc de muncă. Tata mă tot întreba de ce mă duc înapoi, însă mama a înțeles cât de dificilă a fost perioada aia pentru mine și că ultimul lucru de care aveam nevoie e să rămân iarăși câteva luni acasă.

A urmat o perioadă destul de productivă, am recuperat din temele pentru facultate, am mai stat cu colegii din cămin și a fost overall o perioadă ceva mai relaxantă. M-am bucurat și de vară, am mers prin Sinaia într-un proiect al universității, m-am revăzut cu ai mei când au venit în București pentru o nuntă. Am fost oarecum liniștit și cu destul de mult timp liber.

Am reușit să reflectez destul de mult la cele întâmplate, am rămas cu ideea de a-mi prioritiza sănătatea, mai ales cea mentală, idee pe care încerc să o pun în practică și acum, fiind în căutarea unui terapeut. Am reușit oarecum să obțin ce voiam, observând o diferență în felul în care mă privea și vorbea tatăl meu cu mine, și cu timpul a înțeles că eu am nevoie să am grijă singur de mine și să nu mai stau cu ei. Chiar dacă a fost o perioadă stresantă, am reușit să trec cumva peste ea și să închei vara într-o stare mai pozitivă.

Până am căzut din nou în aceeași capcană, când am primit o ofertă de muncă și m-am angajat din nou, undeva pe la sfârșitul verii, de data asta pe un domeniu care-mi și place, editarea video. Chiar dacă în continuare este obositor tot jonglatul ăsta între responsabilități, mă simt mult mai în control acum și e un volum de muncă mai mic față de precendentul loc. Am câteva avantaje la locul ăsta de muncă, astfel că încerc să țin de el pe cât pot pentru că simt că pe termen lung mă va ajuta mult mai mult. Și mă consolez cu faptul că mai am câteva luni și termin facultatea, iar apoi responsabilitățile vor fi mai puține.